Armenia, numele original al țării în armeană era Hayq, apoi Hayastan, sub influența limbii persane, constând din numele vechi Haya/ Hayas plus sufixul persan ‘-ostan‘ (provincie). Conform explicației legendare, Haik ar fi fost strănepotul lui Noe și strămoșul poporului armean. Haiq a fost numită Armenia sau Armina de către statele ei vecine, începând cu Persia Ahemenidă, deoarece acesta era numele celui mai puternic trib din regiune ai cărui membri se numeau Armen între ei. Această denumire a fost posibil derivată de la Armenak sau Aram (strănepotul lui Haik și un alt conducător al poporului său).

În perioada preistorică, mai multe triburi au locuit pe teritoriul Armeniei moderne.

La jumătatea secolului I î.e.n. Armenia a devenit pentru o scurtă durată un imperiu regional cu o cultură bogată, de orientare elenistică și care se întindea de la Marea Neagră la Marea Caspică și de la Caucazul Mare la Marea Mediterană. Se întâmpla în timpul domniei lui Tigranes cel Mare ce se intitula “rege al regilor” profitând de o slăbire temporară a Regatului Parților pe care îl înfrânge. Este la rândul său înfrânt de Roma, al cărei rege clientelar va deveni, împreună cu urmașii săi Artașizi.

Situația geografică strategică a Armeniei la răscruce de drumuri comerciale și continente a îndemnat la invazia teritoriului său de către diferite imperii: Asiria, perși, Macedonia, romani, iar mai târziu de către arabi, turci și mongoli.

În anul 301 d.Hr., Armenia a devenit primul stat care a adoptat creștinismul ca religia sa de stat, cu doisprezece ani înainte de acordarea toleranței creștinilor Imperiului Roman de către Galerius, și 30-40 de ani înainte de botezul lui Constantin. Pe teritoriul Armeniei existau diverse comunități păgâne până la sosirea creștinismului, însă ei au acceptat creștinismul după un flux de misionari.

După ce Armenia a fost ocupată de către mai multe dinastii străine (iraniene, romane, arabe, mongole, etc), Armenia a fost grav slăbită. În secolul al 16-lea, Imperiul Otoman și Persia Safavidă și-au împărțit teritoriul Armeniei. Luptele dintre acești beligeranți au dus și la scăderea numerică a populației băștinașe armene al cărei loc a fost treptat luat de diverse populații de religie islamică.

În 1813 și 1828, Armenia modernă a fost temporar încoroporată în Imperiul Rus. După scurta sa existență ca o republică independentă după Revoluția rusă, Armenia a fost anexată de către URSS. Între 1922 și 1936 ea a existat ca Republica Sovietică Socialistă Federală Transcaucaziană (împreună cu Georgia și Azerbaidjan), și din 1936 până în 1991 ca RSS Armeană.

România a recunoscut independența Republicii Armenia la 11 octombrie 1991, iar relațiile diplomatice au fost stabilite pe 17 decembrie 1991. Ambasada Armeniei la București a fost deschisă la 24 aprilie 1994.

Regatul României a recunoscut independența Republicii Armenia la 10 august 1920 și a stabilit relații diplomatice cu aceasta. La 21 septembrie 1920, la București, și-a prezentat scrisorile de acreditare reprezentatntul plenipotențiar Alexandr Hatisian și s-a deschis Consulatul General/Onorific ce a funcționat până în 1926 (consuli generali/onorifici Harutiun Hăntirian și Armenag Manisalian).

Comunitatea armeană din România este una din cele mai vechi colonii armenești din Europa. Armenii s-au așezat pe teritoriul României de astăzi începînd din secolul X. Inscripția unei pietre de mormînt din anul 967 de la Cetatea Albă atestă prezența armenilor în Moldova. Aproape în aceeași perioadă armenii se instalează și în Transilvania, unde în timpul ducelui Geza și al regelui Ștefan al Ungariei (997-1038) aceștia capătă privilegii și titluri nobiliare. Armenii au migrat în țările române pe traseul Ani-Crimeea-Cetatea Albă. Fluxul migrator armenesc s-a accentuat mai ales după căderea cetății Ani (1236) și a Regatului Armeniei Ciliciene (1375). În secolele următoare numărul lor a sporit prin alăturarea armenilor veniți după cucerirea Constantinopolului (1453) și Crimeei (1475) de către turci, iar la începutul secolului XVII în urma deportării armenilor din valea Araratului ordonate se șahul Abbas I al Persiei. Numeroși armeni au ajuns în teritoriile românești venind din Polonia, unde la jumătatea secolului XVII erau supuși unei politici de catolicizare forțată. La sfîrșitul secolului XIX și începutul secolului XX numărul armenilor din România a crescut simțitor ca urmare a persecuțiilor antiarmenești din Imperiul Otoman, în special în urma masacrelor ordonate de sultanul Abdul Hamid și a Genocidului Armean comis de Junii Turci.

Armenii instalați la început în Moldova, venind pe traseul Ani-Crimeea-Cetatea Albă, erau oameni înstăriți, ocupațiile lor principale fiind negoțul și meșteșugurile. Prin activitatea lor aceștia au contribuit la prosperitatea Moldovei. „S-a constatat prin documente existența armenilor în Moldova de prin secolul XIV. Ei erau aici înainte chiar de întemeierea principatului. Cum principatul Moldovei a fost, în realitate, creat pe calea comerțului, aceia care au urmat această cale a comerțului au devenit colaboratori la crearea statului național în Moldova. Așa încît armenii sînt oarecum părinții Moldovei”, scria istoricul Nicolae Iorga.

În Țara Românească armenii s-au stabilit puțin mai tîrziu, în secolul XIV. Între 1400-1435 prezența lor se face simțită la București, Tîrgoviște, Pitești, Craiova și Giurgiu, iar mai apoi și în Dobrogea.

Numărul armenilor din Moldova crescuse într-atît, încît în 30 iulie 1401 domnitorul Alexandru cel Bun emite un hrisov prin care se înființează o episcopie armeană la Suceava, sub conducerea episcopului Hovhannes. Printr-un alt hrisov, emis la 8 octombrie 1407, Alexandru cel Bun îi chema pe negustorii armeni din Polonia să participe la dezvoltarea Moldovei, promițîndu-le scutire de taxe vamale și impozite. Astfel, aproape 4.000 de armeni din Polonia se stabilesc la Suceava, Iași, Botoșani, Dorohoi, Vaslui, Galați și Hotin. În timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504) încă 10.000 de armeni se stabilesc în Moldova. În acea perioadă negustorii armeni erau foarte activi în dezvoltarea schimburilor dintre Orient și Occident, concentrînd în mîna lor o bună parte din comerțul intern și extern al țării. Cunoscutele “care armenești” ale epocii străbăteau Ungaria, Germania, Austria, Polonia, Prusia, Rusia, ajungînd în Răsărit pînă la Constantinopol, pînă în Persia și India. Armenii erau și mari proprietari de moșii, în perioada lor de înflorire stăpînind circa o treime din pămînturile Bucovinei de nord.

Și în Transilvania armenii dețineau poziții economice importante, concentrînd în mîna lor o parte a comerțului din răsăritul Imperiului Habsburgic. La sfîrșitul secolului XVII armenii au înființat în Transilvania orașe proprii, Armenopolis (Gherla) și Elisabetopolis (Dumbrăveni), și au avut o prezență importantă în alte centre, ca Gheorgheni și Frumoasa. Avînd statut de oraș regal liber, Armenopolis se autoguverna după legea armenească. Pentru a-și întări și mai mult poziția și pentru a evita discriminarea, armenii au acceptat catolicismul. Pînă la revoluția din 1848, numai în Transilvania trăiau circa 20 de mii de armeni.

Viața armenească era concentrată în jurul bisericii, care avea un rol important în coeziunea comunitară și păstrarea identității naționale. Dintre lăcașurile de cult importante armenești să amintim de biserica Sfînta Maria din Botoșani (1350), biserica Sfînta Maria din Iași (1395), biserica Sfînta Cruce din Suceava (1521), mănăstirile sucevene Hagigadar (1512) și Zamka (1551), catedrale armeano-catolice Sfînta Treime din Gherla (1776) și Sfînta Elizabeta din Dumbrăveni (1850). Pe lîngă mănăstiri funcționau școli și centre de copiere a manuscriselor.

Prima biserică armenească din București, Bărăția, a fost construită în anii 1581-1629, servind deopotrivă credincioșilor ortodocși și catolici. Cînd în 1638 aceastra a trecut în posesia bisericii catolice, armenii ortodocși și-au construit o altă biserică, din lemn. Biserica armeană de astăzi din București, Sfinții Mihail și Gavriil, a fost construită pe același loc în anii 1911-1915, după planurile arhitectului Grigore Cerchez.

mai mult la :  radioromaniacultural.ro

Lasă un răspuns